Cine e mama?

Oglindă sacră a nemuririi
 Sfânt izvor de tinerețe
 Răni cicatrizate-n timp
 Le alină cu blândețe
 
 Inima care va bate
 După ceas, pentru copii
 Și așteaptă cu răbdare
 Când tu, tânăr, uiți să vii
 
 Palma care ceartă timpul
 Când te-mbătrânește-n grabă
 Smulgându-i din sân copilul
 Cu dureri și răni-l-adapă
 
 Ridurile făr' de care
 Lumea tristă ar părea
 E o bătrânică-n zare
 Spune mândru: îi mama mea!
 
 Iubește-ți mama copile
 Timpul, ceasul, nu-l socoți
 Când se-ntoarce împotriva-ți
 Și îți duce mama-n morți. 

Timp

Cu oase se îmbină cerul

Mușcând  din trupul slab

Oglindind privirea morții

Lasă ceasului ce-i drag.

Mut îi este mersul moale

Lunecând printre cuvinte

Strigând vieții printre lacrimi

Soarelui să-i ia aminte.

Prin legende el străluce

Ca un fulger ce iubește

Marea-ntreagă dar pe cruce

Limba ceasului grăbește

Schelet de vise împrăștiate

În poiana dintre stele

Fugărind printre secunde

Face dragoste cu ele.

Peste timp

În trupul greoi se-așterne durere

Timpul se zbate în ochii tăi

Momente lacome- azi, efemere

Clepsidra din sânge cerne văpăi.

Adulmecă-o iubire nesătulă

De mângâieri, șoapte - de destin

Pleoapele răpezi - expresie nulă

A veșnicului glas: „ Am să vin! ”

Cutreiră secunde in aval de viață

Pășind pe cenușa sufletului stins

Lasă să vadă a apusului zdreanță

Luna haină ce-n soapte l-a prins.

Atât de viteaz e timpul în noapte

Când privirea acoperă cu ore târzii

Și-atât de bărbat e femeia în șoapte

Spunându-i senin că n-ai să mai vii.

Dureri peste dureri, amurguri pisate

De buze rotunde, rujate, strigând

Ar fi mers pe culmi de aur brăzdate

Cu rădăcini înfipte în al sorții câmp.

Comemorare

„ Am să te rog să mă dezbraci de gânduri

Să mă cuprinzi în brațe până am să renasc

Pierzând alte mii de apusuri în albii și râuri

Răpește-mi tinerețea, omoară ce mi-i drag.

Coapsele mele - viori ale nemuririi târzii

Judecând chip slab de timp și lăcaș

Mi-am desfăcut pântecul, așteptând să vii

Dar a rămas pustiu, fără un urmaș.

Am adormit o dată cu luna în soare

Și s-a făcut foc și troian peste viață

Mi-am desfăcut a timpului cingătoare

Și-am rupt din limba sorții o speranță.

Dezbracă-mă de carne și de oase

Că-s mult prea grele, nu le pot căra

Rămână un suflu atârnat prin case

Spovedind pereții prin venirea ta.”

Mă strânge

Mă strânge gândul că nu te am

Iar uneori chiar mă sufocă

Când nopți eu pierd privind spre geam

Și gânduri sobre îmi alocă

Mă strânge al tău sărut ștrengar

Iar buzele-s pecetluite

Când gândul umblă așa hoinar

Pe căi sumbre, neprihănite

Mă strânge a ta mână blândă

Iar brațul meu tare mă doare

Când sorții îi ofer izbândă

Inima și poate-o floare

Mă strâng picioarele de fugă

Umblate-n lume-n lung și-n lat

Hrănind caii cu mătrăgună

Și sufletul cu cel ce-i drag.

Să te iubesc

Să te iubesc până la ceruri

Și poate-odată înapoi

Ascultându-ne durerea

Să putem dansa în ploi.

Să te iubesc peste pământuri

Luna, soare să cutreier

Zbuciumând doruri și stele

Mi te poticnesc în gânduri

Te-aș iubi până la mine

Dar ce mică-mi e sortirea

Furișând înspre cântare

Arde-n suflet fericirea

Poate nu mi-e dat să cuget

Nici îngeri nu mi-e dat să văd

Însă a noastră dulce armă

Spală suflete de-omăt!