Dă-mi ceas de toamnă

O frunză pune în locul ceasului

Și las-o să bată minuțios în vânt

Mă pierd în ochii toamnei copile

Și-ți făgădui un tainic legământ

Stropește clipa morții în culoare

Argintată să fie mantia de stea

Împrăștie veninul și măsoară

C-un strop de rouă, toată iubirea mea

Dă-mi ceasul înapoi să nu pot plânge

Iar drumeția să nu-mi pară grea

Viteaz te-agați de piscul vieții

Și strălucești în adormirea mea

Odă lui Eminescu

Luceafăr blând

Cobori cântând

În a mea caldă odaie

Să strălucesc

În vers ceresc

Emin - dulce văpaie

Sau vin-o-n codru

Unde doru

Străluce și-nfioară

Poet plăpând

Cu chip râzând 

Poezia să răsară

Nemuritor,

 astăzi îmi esti

Pe altă lume largă

Câți te-or iubi

Când n-oi mai fi 

Cin' să-i înțeleagă?

Ai adormit 

cu neamul meu

În chip împărătesc

Dar ai lăsat

Când ai plecat

Un vers, pur românesc.

Murim treptat

Mă-njunghii c-un Tu ludic de ceară

Ca apoi să mă sufoci cu trupul greoi

Te-njur de doruri în amurg de seară

Te dezbrac în mine din toamnă și ploi

Fior necurat pătrunde-n sadice-amoruri

Înnoptate pe buze, pe nămeți de-amintiri

Strecoară-te pudic prin păduri de rouri

Dă drumul scânteii unor triste iubiri

Mormântul gândului lăsat ieri pe masă

Poartă cavoul numelui tău sfânt

Rochia albă poartă o dulce mireasmă

De trădări suave și legământ

Cuțitul mângâierii tale pătrunde în pântec

Distruge altarul lumii - mâine-un sentiment

Dăm viața nenorocirii și moare un cântec

Despre viața noastră în detriment.

Două lumi

Dă-mi două șoapte și un gând

Să strivesc uitarea toată

Să-l arunc puternic de pământ

Închipuirea-i să fie o doamnă

Cu dor nespus să-l plâng în dimineți

Prea sumbre, prea vioaie, prea a Eu

Mă zbat puternic în două tinereți

Purtând pe umeri o lume și-un al meu

Dă-mi două fluiere de pace și de durere

Să cânt în noapte lunii nevăzute

Corabiile toate-s efemere

Și muzele aievea au rămas tăcute

Cu ochi închiși și fără de hotar

Străbat în pribegie bătrânețea

Mă-ndrept cu jale spre altar

Purtând pe pleoape tinerețea

Picături

Să cearnă viața picături de suflet nou

Peste trupul rece, freamăt și ecou

Stângaci prilej de bucurii bătrâne

Trec pragul ceasurilor-n turme

Se-nfioară ploaia în iubire

Mirosul de noroi adulmecând

Sorbind din pasăre-asfințirii

Te poartă tainic spre Cuvânt.

Picură viața-n farfurii de plastic

Să nu le spargem, să nu le risipim

Odihnă cerem ceasurilor drastic

Spre o iubire vie să pornim

Exalt

Alintă-mi trupul cu sâmburi din tine

Când te prelingi firav pe coapse

Zbuciumă liniștea cu somnul sublim

Mâinile cunosc ce sufletul miroase

Nasc cai pe sânii tăi frumoși

Când buzele se unduiesc în cântare

Armăsari ai nopții maiestuoși

Dau întreg trupului tău crezare

Te împletești cu fața-mbujorată

De atâta dor și-ntreg deznodământ

Să fiarbă toate gândurile-n seară

De nu mi-e dor de tine, când și când.

Să te caut

Lasă-mă să te caut în palmă

Printre transpirații și bătături

Făcute de gânduri - năframă

Al aprigilor, vesnice întorsături

Să-mi potolesc setea smucind

Un vis sau poate două stele

În luni curate să te văd venind

Aducând lumină cu ele.

Lasă-mă să te caut în zbucium

De somn al unei nopți de vară 

Te ridici către ceruri în zarvă și fum

Spunând ce frumos e afară!

Îmi potolește dorințele toate

Arzând două flori între buze

Și-mi spală întreaga oră de păcate

Sunt eu, iubitul tău cu două muze.

Plouă

 Să plouă peste noi dar cu iubire

Și nemuritori să fim în acele ploi

Lumii sărace să dăm cândva de știre

Că dintr-o ploaie măruntă se nasc doi.

Peste potop de vânt și recuzită 

Viața să ne-aprobe al nostru jurământ

C-am jurat pe viață să-ți fiu iubită

Și tu ai jurat să fii al meu dulce cânt.

De-o fi povara vieții dulce agonie

Iar războiul Eului trist compatriot

Va ploua cu noi acum și în vecie

Glasul răsuna-va și va spune tot.

Dă știre lumii că ploaia se oprește

C-am plecat grăbiți pe un alt lung drum

Și de-o fi vreodată ca Cel ce ne iubește

Să aducă ploaia, ne va face scrum. 

Altă lume

Rămân lumi la picioarele tale

Care mai de care mai frumoase

Iar luna înflorește, prinde petale

Mușcând din buzele cărnoase.

Odă a ființei tale în ceruri sfântă

Cu ochi pironiți către Cuvânt

Leagănă pe brațe; ochii încântă

Trupul balsamic prin legământ

Măiastră  cu sentimente-n salbă

Făcută din omul de ieri prea umblat

Reazămă tâmpla pe o durere aspră

Din rumegușul visării, astăzi uitat.

Rămân santinele în sufletul hain

De-un vis, de-o iubire - o lume nouă

Căscând  un tezaur cărui mă-nchin

Se face o zi în care nu plouă. 

Cine e mama?

Oglindă sacră a nemuririi
 Sfânt izvor de tinerețe
 Răni cicatrizate-n timp
 Le alină cu blândețe
 
 Inima care va bate
 După ceas, pentru copii
 Și așteaptă cu răbdare
 Când tu, tânăr, uiți să vii
 
 Palma care ceartă timpul
 Când te-mbătrânește-n grabă
 Smulgându-i din sân copilul
 Cu dureri și răni-l-adapă
 
 Ridurile făr' de care
 Lumea tristă ar părea
 E o bătrânică-n zare
 Spune mândru: îi mama mea!
 
 Iubește-ți mama copile
 Timpul, ceasul, nu-l socoți
 Când se-ntoarce împotriva-ți
 Și îți duce mama-n morți. 

Timp

Cu oase se îmbină cerul

Mușcând  din trupul slab

Oglindind privirea morții

Lasă ceasului ce-i drag.

Mut îi este mersul moale

Lunecând printre cuvinte

Strigând vieții printre lacrimi

Soarelui să-i ia aminte.

Prin legende el străluce

Ca un fulger ce iubește

Marea-ntreagă dar pe cruce

Limba ceasului grăbește

Schelet de vise împrăștiate

În poiana dintre stele

Fugărind printre secunde

Face dragoste cu ele.

Peste timp

În trupul greoi se-așterne durere

Timpul se zbate în ochii tăi

Momente lacome- azi, efemere

Clepsidra din sânge cerne văpăi.

Adulmecă-o iubire nesătulă

De mângâieri, șoapte - de destin

Pleoapele răpezi - expresie nulă

A veșnicului glas: „ Am să vin! ”

Cutreiră secunde in aval de viață

Pășind pe cenușa sufletului stins

Lasă să vadă a apusului zdreanță

Luna haină ce-n soapte l-a prins.

Atât de viteaz e timpul în noapte

Când privirea acoperă cu ore târzii

Și-atât de bărbat e femeia în șoapte

Spunându-i senin că n-ai să mai vii.

Dureri peste dureri, amurguri pisate

De buze rotunde, rujate, strigând

Ar fi mers pe culmi de aur brăzdate

Cu rădăcini înfipte în al sorții câmp.

Comemorare

„ Am să te rog să mă dezbraci de gânduri

Să mă cuprinzi în brațe până am să renasc

Pierzând alte mii de apusuri în albii și râuri

Răpește-mi tinerețea, omoară ce mi-i drag.

Coapsele mele - viori ale nemuririi târzii

Judecând chip slab de timp și lăcaș

Mi-am desfăcut pântecul, așteptând să vii

Dar a rămas pustiu, fără un urmaș.

Am adormit o dată cu luna în soare

Și s-a făcut foc și troian peste viață

Mi-am desfăcut a timpului cingătoare

Și-am rupt din limba sorții o speranță.

Dezbracă-mă de carne și de oase

Că-s mult prea grele, nu le pot căra

Rămână un suflu atârnat prin case

Spovedind pereții prin venirea ta.”

Mă strânge

Mă strânge gândul că nu te am

Iar uneori chiar mă sufocă

Când nopți eu pierd privind spre geam

Și gânduri sobre îmi alocă

Mă strânge al tău sărut ștrengar

Iar buzele-s pecetluite

Când gândul umblă așa hoinar

Pe căi sumbre, neprihănite

Mă strânge a ta mână blândă

Iar brațul meu tare mă doare

Când sorții îi ofer izbândă

Inima și poate-o floare

Mă strâng picioarele de fugă

Umblate-n lume-n lung și-n lat

Hrănind caii cu mătrăgună

Și sufletul cu cel ce-i drag.

Să te iubesc

Să te iubesc până la ceruri

Și poate-odată înapoi

Ascultându-ne durerea

Să putem dansa în ploi.

Să te iubesc peste pământuri

Luna, soare să cutreier

Zbuciumând doruri și stele

Mi te poticnesc în gânduri

Te-aș iubi până la mine

Dar ce mică-mi e sortirea

Furișând înspre cântare

Arde-n suflet fericirea

Poate nu mi-e dat să cuget

Nici îngeri nu mi-e dat să văd

Însă a noastră dulce armă

Spală suflete de-omăt!