Odă lui Eminescu

Luceafăr blând

Cobori cântând

În a mea caldă odaie

Să strălucesc

În vers ceresc

Emin - dulce văpaie

Sau vin-o-n codru

Unde doru

Străluce și-nfioară

Poet plăpând

Cu chip râzând 

Poezia să răsară

Nemuritor,

 astăzi îmi esti

Pe altă lume largă

Câți te-or iubi

Când n-oi mai fi 

Cin' să-i înțeleagă?

Ai adormit 

cu neamul meu

În chip împărătesc

Dar ai lăsat

Când ai plecat

Un vers, pur românesc.

Murim treptat

Mă-njunghii c-un Tu ludic de ceară

Ca apoi să mă sufoci cu trupul greoi

Te-njur de doruri în amurg de seară

Te dezbrac în mine din toamnă și ploi

Fior necurat pătrunde-n sadice-amoruri

Înnoptate pe buze, pe nămeți de-amintiri

Strecoară-te pudic prin păduri de rouri

Dă drumul scânteii unor triste iubiri

Mormântul gândului lăsat ieri pe masă

Poartă cavoul numelui tău sfânt

Rochia albă poartă o dulce mireasmă

De trădări suave și legământ

Cuțitul mângâierii tale pătrunde în pântec

Distruge altarul lumii - mâine-un sentiment

Dăm viața nenorocirii și moare un cântec

Despre viața noastră în detriment.

Două lumi

Dă-mi două șoapte și un gând

Să strivesc uitarea toată

Să-l arunc puternic de pământ

Închipuirea-i să fie o doamnă

Cu dor nespus să-l plâng în dimineți

Prea sumbre, prea vioaie, prea a Eu

Mă zbat puternic în două tinereți

Purtând pe umeri o lume și-un al meu

Dă-mi două fluiere de pace și de durere

Să cânt în noapte lunii nevăzute

Corabiile toate-s efemere

Și muzele aievea au rămas tăcute

Cu ochi închiși și fără de hotar

Străbat în pribegie bătrânețea

Mă-ndrept cu jale spre altar

Purtând pe pleoape tinerețea